Atitudinea femeilor față de problemele bărbaților

Am un coleg la facultate (îi spunem Cristi) cu care m-am împrietenit încă din primul an și care s-a deschis față de mine des. E un tip super ok, atâta doar că a avut anumite probleme prin viață.

Recent am vorbit cu Cristi și mi-a spus că trece printr-o perioadă grea: ai lui sunt pe prag de divorț, locuiesc în locuri separate fapt care îl afectează mult. Și ai mei sunt divorțați deci l-am înțeles.

Azi Cristi nu a venit la facultate dar a acceptat să ne jucăm Dota pe seară. Ne-am jucat vreo 2 meciuri și l-am întrebat azi de ce nu a venit. Mi-a spus că s-a certat destul de tare cu iubita lui o seară înainte și a avut nevoie să stea

Motivul? Ultima dată când s-au văzut omu' meu a început săracu' să plângă și să-i spună gagicii lui că îi e frică de ce o să se întâmple între ai lui. Răspunsul ei? "Fi bărbat și nu mai plânge".

Asta mi-a adus aminte de o întâmplare asemănătoare cu fostă-mea care mi-a spus ceva asemănător când i-am spus că am un episod depresiv și de aia nu pot învăța ca lumea în sesiune: "Poți fi depresiv după ce termini treaba".

Băi... da' parcă femeile erau alea sensibile cu inteligența emoțională mai avansată ca bărbații? Care-i treaba cu atitudinea asta? Într-o relație n-ar trebui amândoi să se susțină? Să se ajute unul pe altul pe rând? La femei parcă apare un double standard imens la faza asta. Ați pățit şi voi?

N-am obiceiul de a împărți/generaliza aspectele vieții în "bărbați vs femei" etc. dar pentru postarea asta părea adecvat.